Elemente ce se referă la protecția consumatorului putem găsi încă din cele mai vechi timpuri, ca o reacție necesară la tendințele de profit cu orice preț din partea producătorilor și a vînzătorilor. De exemplu, în Mesopotamia Antică, prin Codul lui Hammurapi din 1750 î.e.n. s-au impus o serie de reguli privind creditul, împrumutul, calitatea mărfurilor și serviciilor. În sec. al XV-lea, în Austria s-a introdus ca pedeapsă pentru comercianții de lapte alterat să bea tot laptele alterat scos spre vînzare. În mod asemănător, în Franța, cine vindea ouă stricate devenea ținta acestora. În 1906, s-a introdus în SUA legea controlului medicamentelor și a produselor din carne. Totodată, a fost înființată Comisia Federală pentru Comerț și s-au adoptat legile antimonopol. În 1924 se realizează un pas important în Anglia, prin adoptarea unuia dintre primele coduri de conduită etică în domeniul reclamei.
Acţiunile sociale şi elaborarea unor norme legislative care să vină în sprijinul protecţiei consumatorilor încep să se impună sub o formă coerentă abia în a doua jumătate a secolului XX. În acest sens, se consideră că un rol decisiv l-a avut preşedintele Statelor Unite ale Americii John F. Kennedy, care la 15 martie 1962, în discursul intitulat „Asupra protecţiei intereselor consumatorului”, a anuţat cele 4 drepturi fundamentale ale acestuia: dreptul la siguranţă, dreptul la informare, dreptul de a alege şi dreptul de a fi ascultat. Ulterior, a mai fost adăugat şi dreptul consumatorului de a fi despăgubit de către un comerciant, care l-a determinat să încheie un contract cu încălcarea unui din cele 4 drepturi enunţate mai sus. Mişcarea de promovare legislativă a unor drepturi privind protecţia consumatorului s-a propagat începînd cu perioada 1960-1970, în diverse state europene ca Danemarca, Suedia, Marea Britanie, Germania şi Franţa. Ceva mai tîrziu, acţiuni legislative similare au avut loc în Spania şi Portugalia.
În 1975, Comisia Comunităţii Europene a adoptat „Program pentru o politică de protecţie şi informare a consumatorilor”, iar în 1985, ONU a elaborat „Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor”. Aceste documente generice au stimulat unor active legislative pentru protecţia consumatorilor în majoritatea ţărilor.